I grew up with the stories of the people from my village, scattered among hills and valleys, vineyards and forests. They were stories about real lives, some of them deeply painful — about the Great Famine, communism, and war. To me, they seemed extraordinary because I had the chance to meet their heroes in person. And that showed me that good can overcome evil and that life’s trials can make people stronger.

I was about twelve when I felt very clearly, in both my mind and my heart, that I wanted to write. About “love and beauty,” as I would later note in a journal.

At the time, I was living in a port city on the Danube, which became especially beautiful in June. Linden trees bloomed everywhere, and the fragrant air seemed to cleanse the city, the people, and everything it touched. I was overwhelmed by that beauty. Perhaps my desire to write was born there too.

My first attempts were timid: a poem, a few school compositions, several pages in a journal. Writing seemed like a great adventure — one that I kept postponing.

Stories, however, continued to be part of my life. In high school, I studied pedagogy and, for a short time, I worked as a primary school teacher. I still remember the children’s excitement when I handed out books containing different short stories for each of them. They read them immediately and then shared the stories with one another. Every lesson that day felt different, as though the children had been touched by a state of grace.

Later, I set out on a “very serious” path. I studied law and became a lawyer. Through this profession, I tried to fulfil my desire for justice. In time, however, I came to understand the words of the wise who say that peace is better than justice.

As I tried to become a kind of peacemaker, I discovered that it is not at all easy. For a conflict to end through mutual understanding, you have to rediscover something of the child within you — the child who does not hold on to resentment.

And so I returned to children, this time through writing.

I discovered that writing stories for children brings me great joy. And joy asks to be shared. It is a state of the heart that cannot be ignored.

I would be truly happy to know that my stories make children smile, give them courage, and inspire them to become kinder.

🌿

Am crescut cu poveștile oamenilor din satul meu, risipit printre dealuri și văi, printre vii și păduri. Erau povești despre viețile lor adevărate, unele de-a dreptul dure — despre Marea Foamete, comunism sau război. Mie îmi păreau fabuloase, pentru că aveam ocazia să-i întâlnesc pe eroi în carne și oase. Iar acest lucru îmi arăta că binele poate învinge răul și că încercările vieții îi pot face pe oameni mai puternici.

Aveam vreo doisprezece ani când am simțit foarte clar, în mintea și în inima mea, că aș vrea să scriu. Despre „dragoste și frumusețe”, cum aveam să notez mai târziu într-un jurnal.

Pe vremea aceea locuiam într-un oraș-port la Dunăre, care în luna iunie devenea cu totul special. Înfloreau teii, răspândiți peste tot, iar aerul înmiresmat părea să curețe orașul, oamenii și tot ce atingea. Frumusețea aceea mă copleșea. Poate că și de acolo s-a născut dorința mea de a scrie.

Încercările mele de atunci au fost timide: o poezie, câteva compuneri școlare, niște pagini de jurnal. Scrisul îmi părea o mare aventură, pe care am tot amânat-o.

Poveștile au continuat însă să facă parte din viața mea. În liceu am studiat pedagogia și, pentru o scurtă perioadă, am fost învățătoare. Îmi amintesc entuziasmul copiilor când le împărțeam cărți cu întâmplări scurte, diferite pentru fiecare. Le citeau pe loc, apoi își împărtășeau unii altora poveștile. Toate lecțiile din acea zi se desfășurau altfel, pentru că ei păreau atinși de o stare de grație.

Mai târziu am pornit pe un drum „foarte serios”. Am urmat Facultatea de Drept și am devenit avocat. Prin această profesie am încercat să-mi împlinesc dorința de dreptate. Cu timpul, am ajuns însă să înțeleg cuvintele celor care spun că pacea este uneori mai bună decât dreptatea.

Încercând să devin un fel de făcător de pace, am descoperit că nu este deloc simplu. Pentru ca un conflict să se încheie prin bună înțelegere, trebuie să regăsești în tine ceva din copilul care nu ține la supărare.

Și astfel m-am întors la copii, de data aceasta prin scris.

Am descoperit că poveștile pentru copii îmi aduc o mare bucurie. Iar bucuria cere să fie împărtășită. Este o stare a inimii pe care nu o poți ignora.

Aș fi foarte fericită să știu că poveștile mele îi fac pe copii să zâmbească, le dau curaj și îi inspiră să fie mai buni.